durerea la apus de viaţă

singurătatea la bătrâneţe pare una dintre cele mai amare suferinţe pe care le poate avea un om. unora le e dor de copii, şi-au făcut şi ei un rost, au familiile lor. însă când unui bătrân îi lipseşte partenerul de viaţă cu care am împarţit bune şi rele...

astăzi un bătrân, încă sănătos şi aparent zdavăn nu mai putea să-şi ţină în frâu tristeţea şi supărarea. oricui îi spunea păsul, nu mai conta că e străin, că e într-un magazin...nimic nu mai avea sens...existenţa sa nu mai avea niciun scop. astăzi se împlinea nu mai ştiu cât timp de la trecerea în nefiinţă a minunatei sale soţii care i-a fost alături mai bine de 50 de ani. îmi parea nespus de rău pentru el şi mi-aş fi dorit să fi putut alina durerea...nu am putut altceva ce să spun decât că a fost un om norocos să o aibă alături atâţia ani.

e trist, e înduioşător...poate că există mai multe cazuri similare...însă întrebarea este dacă fiecare om poate să-şi găsească...OMUL alături de care se poată trăi până la adânci bătrâneţi...

generaţia actuală e atât de superficială...nu mai pune preţ pe nimic, renunţă prea uşor, e prea grăbită, mereu nesatisfăcută...sunt tot mai mulţi oameni care nu-şi mai găsesc un rost şi se complac în situaţia asta pentru că se consideră speciali şi cei de lângă nu sunt suficienţi de buni sau sunt inferiori...

fac şi eu parte din această generaţie, nimeni nu-mi mai spune nimic, tot pare lipsit de conţinut...numai vorbe goale, gesturi mecanice...şi cam atât, nu mai spun nimic, nu mai vreau să zic nimic iar orice adăugare e de prisos...acum nu mai simt nimic...se pare că doar răspund sentimentelor ce mă încojoară...am nevoie de o resuscitare. 

urâââââââât

cu ocazia anului nou mi-am propus să fac nişte schimbări în ceea ce priveşte viaţa mea. rezultatul aproape că m-a dezamăgit dar ştiu că pe termen lung mi-e de folos dacă reuşesc tot ce mi-am propus...cert e că acum sunt mai iritată şi enervată şi culmea, lumea mă vede excesiv de calmă...o fi doar liniştea înainte de furtună...în rest nimic schimbat, nimic în bine...lumea are aceleaşi preocupări: înjură pe Băse, pe cocalari şi piţopoance, ori îşi cântă iubirea pe nişte pereţi seci virtual, ori nimeni nu mai ştie ce vrea de la viaţă. urâââât! nu ştiu de ce dar cred că în curand o să-mi iau zborul...sorry!

Fake life

Viaţa cotidiană a individului de cele mai multe ori este banală, poate chiar patetică. Dar pentru a scăpa de eticheta de om şters care nu are nimic de spus îşi creează un avatar menit să-l facă fericit.
Facebook e singurul loc în care vorbeşti singur cu pereţii. E locul unde te amuzi pe seama copilelor de 13 ani  ce postează citate (i)mature despre draaagoste, suferinţă, de dorul "prinţului", experenţă de viaţă...ăăăă, care experienţă?Pe unde aţi pierdut păpuşelele fetiţelor?
Tot pe aici îi găsim pe pierde-vară, cei care se bagă în seamă cu toată lumea, mai ales cu aia "bună", pseudo-vedete sau nulităţi cu gura mare. O altă categorie sunt cei care iubesc să afişeze cât de umblaţi sunt în lume, fac mii de check in-uri. Mai vezi câte o poză gen "am ajuns şi eu la Paris, pozez şi eu ca o vită".
Sunt oameni care fac din facebook un instrument a face ciudă "duşmanilor", foştilor iubiţi "uite bă boule, eu nu mai sunt single! Acum oftică-te!!!" şi boul răspunde: se ţucă cu o ţoapă şi se pozează, doar o imagine face cât o mie de cuvinte...
Eu sincer m-am cam plictisit de facebook, aproape că mi-aş desfiinţa profilul. Nu o fac totuşi, pentru câţiva oameni pe care nu-i pot contacta decât aici, mai aflu o ştire, mai aud de un eveniment şi nu în ultimul rând îmi aduce aminte zilele de naştere. Ruşinică mie că zic aceeaşi urare la 5 inşi care şi-o sărbătoresc în aceeaşi zi.
Să nu mai zic că deja sunt sătulă până peste cap şi de restul mizeriilor de zi cu zi. Am început să cam refuz lumea în care trăiesc, sunt pe zi ce trece tot mai ursuză, mai prost dispusă, mai mizantropă. Poate e de vină piciorul. Mi-ar mai trebui un baston şi să fiu mai nepăsătoare şi-aş fi House în varianta feminină:)) somn uşor, băh!!!

capete seci...

unii oameni nu ştiu să se oprească din ce ştiu mai bine să facă...să te enerveze până la culme, până la colaps, până cedezi nervos...dacă nici măcar somnul după schimbul 3 nu poţi să ţi-l mai faci sănătos...când cer să fiu lăsată în pace vreau să fiu lăsată în pace...altfel nu va fi bine pentru nimeni...va veni ziua în care obiectele din apropierea mea vor prinde viaţă şi vor trăi cu scopul de a închide meliţa care irită într-un mod insuportabil...nu o să ma simt bine deloc în ziua respectivă, o să fie o zi pierdută....vreau să dorm şi să nu mă mai trezească nimeni că nevoia îl ia...cu dedicaţie specială, stresului meu cel de toate zilele.

waiting for monday...

e ciudat cum unele lucruri îţi pot influenţa buna dispoziţie deşi nu are legatură directă cu tine...o cale de rezolvare nu există decât luni...până luni mai e vreme dar parcă nici nu vrei să treacă timpul atât de repede mai ales după o săptămână care a fost de groază şi totul a ieşit pe dos...mă rog, totul s-a întors cu partea dorsală în sus...ori trec eu printr-o perioadă sensibilă şi sunt tare pesimistă...astept totuşi ziua de luni...nu de alta dar vreau să-mi ridic coletul cu tricoul pe care mi se pusese pata...de luni sper să-mi meargă ceva mai bine şi la lucru şi mami meu să fie bine...să nu aibă nimic grav...până atunci am să vegetez în casă să recuperez nopţile(de coşmar) în care am servit "patria". vreau un somn sănătos, să visez chestii mai drăguţe...nu mai vreau să mă mai trezesc buimacă fiindcă nu ştiu unde sunt, acasă sau la lucru

până data viitoare...pace vouă...eu în weekend cam dorm...mă trezesc numai dacă mă scoateţi voi afară din bârlog:))

travel...

După o săptămână de muncă o ieşire din oraş a fost bine meritată. Făgăraşul a fost prima opţiune, oraş aflat în plin festival nu ştiu cât la 100 pot spune că era medieval. Cetatea, cam toată în şantier, nu prea era accesibilă în toate cotloanele. În afara ei, plin de tarabe cu lucruşoare de tot felul, o "tabară" a unor "prieteni" de-ai mei "medievali". Majoritatea s-au strâmbat la "apariţia" mea ca turist pe acolo. Am avut intenţia să îi salut dar nu puteam să fac acest lucru fiind întâmpinată de privirile viperine şi pline de ranchiună de parcă le-aş fi făcut ceva. Oricum mi s-ai părut superbe lebedele de pe şanţul umplut cu apă ce înconjura cetatea şi nu ma mai săturam să le fotografiez. Caii de asemenea erau superbi, păcat că am surprins un călăreţ care trăgea din pipă...acum ce să-i faci... trăim în secolul XXI, nu putem scăpa chiar de toate obiceiurile. De neuitat sunt primele impresii...mai întai biserica în construcţie cu mult aurita cupolă aurită ce-mi amintea de palatele ţigăneşti din Drăgăneşti-Olt, şi omul nevoile în văzul lumii fără să-i pese cât de puţin. De aici m-am ales cu un mic suvenir, un medalion cu un şnur care s-a şi rupt la prima tentativă de a-l pune la gât:))
Cea de-a doua destinaţie a fost Bâlea Lac...pot spune că experienţa a fost senzaţională numai că m-a cam omorât drumul plin de serpentine...am avut parte şi de ceva senzaţii tari. Tiroliana (sper să nu o fi botezat) s-a dovedit a fi un leac pentru frica de înălţime, chiar dacă am urlat niţel şi am închis ochii de frică. Am supravieţuit, deci voi mai încerca. Peisajul montan, aerul de munte...totul a fost absolut superb...şi încă mai vreau acolo...
Multe lucruri au fost frumoase...şi multe vor rămâne nespuse pentru că aşa trebuie să fie...păcat că la finalul călătoriei am fost cam "bolnavă". Data viitoare îmi voi lua măsuri de precauţie...

pace, pace între două dobitoace...

Ştiţi voi, în copilărie când ne certam la un joc sau ceva de genul aveam tot un joc care, cam de fiecare dată, închidea gura ambelor părţi: "pace, pace între două dobitoace. dobitoaca cea mai mare esti chiar tu. dobitoaca cea mai mică...". Azi am avut buna intenţie de a împăca doua căpăţâne. Într-un final nu am ajuns decât să mă enervez la culme mai ales că de ambele părţi "duhnea" a prostie omenească şi lacune de logică şi argumentare. Le-am luat pe amandouă cu ideea că "deşteptul cedează". Ce să funcţioneze frate, cine naiba să cedeze! Am încercat să le determin să nu-şi mai aducă reproşuri ce nu au legătură cu subiectul dezbătut. Ştiu ele mai bine fiindcă sunt coapte! cică! :)). Mi-am băgat picioarele, nu mădularul fiindcă nu sunt purtătoare de aşa ceva (nu le înţeleg pe femeile care înjură şi-şi bagă şi scot tot ce n-au) şi am zis să facă cum vor numai să nu mai aud balamuc să mă scoată pe mine din sărite...
Îmi venea să le aplic jocul acela din copilărie, dar ştiam că nu are deloc efect. Mă alegeam pe cap cu 2 guri slobode si oltene pe deasupra. De ce adulţii nu mai pot fi ascultători ca în copilărie când se ceartă ca "bitangii"?