...pe care le-am făcut eu. omul cât trăieşte tot învaţă, dar când eroarea de judecată te conduce pe un drum care te determină să ratezi tot ce e mai frumos, să ratezi să trăieşti, să simţi cu adevărat, nu poţi rămâne indiferent.
nu e momentul să se trăiască în visare şi speranţe deşarte că celălalt va face ceva ca să fii tu fericit. oamenii de lângă tine ar trebui să fie cei pentru care trăieşti dar asta nu înseamnă că trebuie să fii inactiv, să aştepţi ca cei neînţelegători cu tine să te înţeleagă fără ca tu să nu faci nimic, să tânjeşti doi ani ca să fi cu cel iubit. astfel aşteptarea şi tânjirea sunt în van.
am avut aceeaşi problemă în trecut şi încă mă lupt cu rămăşiţele vechiului eu. nu sunt un om perfect, am greşit şi voi mai greşi, însă învăţăturile câştigate până acum îmi vor face alegerile să pară mai uşoare. am pierdut multe, am pierdut oameni dar nu mă vor împiedica să merg mai departe. durerile le resimt încă puternic şi se vor intensifica dacă văd că cineva face aceeaşi prostie ca mine.
sunt însă întristată când mă lovesc de zidul încăpăţânării. văd că acei oameni se complac parcă în situaţia lor. să aştepţi ani ca familia să înţeleagă că tu iubeşti un om şi că vrei să-ţi trăieşti cu el până la sfârşitul vieţii, ori să aştepţi ca omul pe care îl iubeşti în taină să îţi răspundă la sentimente fără ca tu să faci ceva...
poate că mi-am ales greşit cauzele pentru care să-mi spăl păcatele mele. într-un final cauza pentru care lupt rămâne propria mea persoană. sfatul meu pentru ea: viaţa merge mai departe. deja mă simt mai bine...e nevoie doar de răbdare...merg mai departe în ciuda sentimentelor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu