Viaţa noastră e atât de fragilă. Murim aşa...simplu...
Dacă am sta şi am ţine socoteala mortalităţii ne-am speria.
Văd cum mor oamenii, parcă cercul ăsta nefast de apropie din ce în ce mai aproape de mine.
Nu mi-e frică de moarte neapărat. Mi-e teamă să nu-fi trăit cele mai frumoase clipe.
Acele clipe în memoria mea parcă nu există. Nu pot să-mi amintesc când m-am simţit foarte bine alături de prieteni.
În mod sigur m-am sinţit bine în compania unor oameni...dar acei oameni nu-mi erau prieteni.
Să pierzi un om drag, e o mare durere...dar să se ducă dincolo tată, fiu şi apoi mamă. Tatăl moare de supărare că fiul e pe moarte. Peste o saptămână moare fiul răpus de boală. După trei luni moare mama zdrobită de durere.
Să pierzi un tată la 10 anişori jumătate e traumatizant...la nici 2-3 luni după, să-ţi vezi bunicul că trage să se ducă pe "deal" iar e dureros, mai ales că savurează fiecare moment petrecut cu nepoata favorită, moment ce ar putea fi ultimul.
Persoanele dragi "adormite
" lasă semne.
Oamenii care mor în mod neaşteptat te iau prin surprindere. Îţi spui în gând "avea atâtea de făcut!..."
Oamenii care mor din cauza neglijenţei şi-o fac cu mâna lor.
De ce oare nu suntem capabili să apreciem oamenii cât timp sunt în viaţă. Îi apreciem la justa lor valoare doar după ce i-am pierdut.
Mă rog nu mai vreau să mai spun nimic...vreau doar pace, fără minciuni şi ascunzişuri, nu mai vreau laşitate...nu mai vreau lumea să-şi tot ceară scuze pentru că mi-au greşit...vreau să-şi îndrepte greşelile...nu pentru mine, ci pentru cei care îi iubesc, ei merită ceva mai bun...nu neapărat eu...
În memoria bunicului meu de care mi-e dor nespus de mult...aş fi vrut să mai stai....
P.S. Să privim şi partea bună...pe lumea asta mai vin şi alte sufleţele...copiii...nişte îngeraşi...nu-i transformaţi în demoni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu