Ne îndepărtăm unii de alţii. O facem din rea voinţă, din inconştienţă sau pentru că nu avem încotro.
Adevărul este crud dar nu te doboară ca o minciună veche şi plină de semnificaţie.
Suntem cei mai buni prieteni, dar de ce? Ce ne leagă atât de mult? Poate o mare minciună. Trecem împreună prin ce este mai greu, ne acoperim spatele reciproc, chiar ţinem unii la alţii ca la nişte fraţi.
Ne certăm din motive banale, din orgolii prosteşti şi uite aşa ne dezbinăm. Aşa se ajunge la epoca solitudinii.
Solitudinea e groaznică... În ea suntem pierduţi...lipsiţi de încredere, plini de sentimente negre. Pe cei care îi consideram prieteni îi săpăm pe la spate. De ce? Pentru că pierdem esenţialul. Filozofăm cum că mereu suntem trădaţi, înşelaţi. Poate am cerut-o. Poate am făcut acelaşi lucru mai înainte dar nu vrem a recunoaşte.
Hai să facem ceva mai bun...Să ne recunoaştem greşelile, să spunem adevărul şi să ne mai dăm o şansă. Ura şi tristeţea să le înlocuim cu sentimente mai bune şi zâmbete...Îndoiala să nu-şi mai găsească culcuş în sufletul nostru...trebuie să facem ceva, să ne schimbăm...astfel vom rătăci singuri pe-un câmp sterp.
P.S. Imaginea nu-mi aparţine...
Trudi...la cât mai multe desene pline de inspiraţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu