"Fiinţa umană are o dorinţă naturală să aibă mai mult dintr-un lucru bun decât are nevoie". (Mark Twain)
De ce vrem mai mult? De ce niciodată nu ne e nimic de ajuns? De ce profităm de bunatatea celor altruişti şi abuzezi de încrederea lor?
E un mare semn de întrebare şi eu am ajuns la concluzia ca nimic nu e ceea ce pare. Se pare că în ziua de azi singura persoană pe care te poţi baza eşti tu însuşi.
Prima dată când cunoşti un om trebuie să te abţii să faci vreo judecată fiindcă nu ai de unde să o cunoşti, să-i şti calităţile şi defectele. Pentru aceea acozi credit fără să ne nască în mod nejustificat îndoială.
La început totul e aparent bine. Trăieşti cu impresia că eşti înconjurat de oamenii care ai nevoie. Par să împărtăşească aceleaşi principii cu tine şi tu evident faci greşeala să te identifici cu ei. Crezi că sunt de acord cu tine dar APARENŢELE ÎNŞEALĂ.
Tempus fugit. Timpul trece. Începi să cunoşti oamenii de lângă tine. Dar îţi pui întrebarea dacă sunt ceea ce credeai pentru că fără să vrei sau nu îndoielile. Anumite comportamente, "scăpări" şi omiterile sunt cele care aprind "beculeţul". Tinzi să verifici dacă nu cumva ţi s-a părut. De multe ori eşti convins că ai fost poate prea paranoic sau e posibil să nu fi satisfăcut de răspunsuri şi pentru moment să ignori problema sau chiar să uiţi de ea. Dar de uitat nu o uiţi pentru că este de actualitate şi evident trăieşti în prezent.
Vine la un moment dat când toate bănuielile tale se confirmă, că cei pe care îi consideri prieteni nu îţi sunt deloc ceea ce au pretins. Fie că te-au considerat un prost, fie chiar le "scapă" într-un mod grosolan, îşi dau arama pe faţă. Ghinionul tău! Iar ai dat de nişte nemernici.
Primul instinct. Să faci un scandal monstru. Dar apoi realizezi că nu merită nervii tăi întinşi la maxim. În final tot tu vei suferi mai mult şi aşa te laşi pradă slăbiciunilor. Şi nu merită nicio lichea lacrima ta.
Analizezi situaţia la rece. Nu te mai uita la "daunele morale" căci nu rezolvi nimic. Stai liniştit şi analizezi ce ai greşit tu şi apoi tragi concluziile. În final ajungi la concluzia că deşi îţi va fi mai greu, mai bine ţi-ar fi să fin singur. Asta pentru că a ta conştiinţă nu te va trăda, e onestă cu tine!
Ce faci defapt? Ce făceai şi de obicei. Nu te încui în casă şi nu-ţi plânge de milă. Mergi la muncă, facultate, cumpărături, etc, etc. Chiar şi să ieşi dar cu alte persoane care să te lege ceva anume. Trebuie să ieşi cu oamenii tăi de distracţie.
Ce faci cu "proditores"? Vorbeşti cu ei doar când trebuie lămurită situaţia dintre voi. Foarte calm, fără nervi, crize & co. Foarte sec replica ta va fi pentru fiecare în parte ceva în genul: "Eşti o mare dezamagire. Ai profitat de faptul că ţi-am acordat credit şi ţi-ai permis să-ţi baţi joc".
Un om doar o şansă are în viaţă căci odată tăiat firul prieteniei lucrurile nu vor mai fi la fel. Greşelile se vor repeta, poate vor fi şi mai greu de trecut cu vederea. Deci, nu are sens să acozi cea de-a doua şansă.
Concluzie:
Cred că fac curăţenia de primăvară. C'est la vie. Greşim cu toţii, nu? Pentru aceea mai şi facem schimbări de garderobă.
Pace vouă!
P.S.
Poate citatul nu are prea mare legătură cu postul, dar sper să se fi înţeles ideea. Data viitoare voi fi mai inspirată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu