impresii...din Serbia...

De multă vreme mi-am tot propus să vă impărtăşesc impresiile mele din Serbia...dar am tot amânat, ba mi-a fost prea lene şi cu chiu cu vai am facut un reportaj pentru facultate, doar, doar îmi mai fac şi eu minimum necesar. Mai jos va fi reportajul, în mod sigur vor fi şi ceva greşeli pe care chiar nu mai am răbdarea să le mai corectez...mda ştiu...sunt cam leneşă...e o atitudine pe care sper să nu o fi moştenit de la anumite persoane care mă înconjoară. Promit că voi scăpa de ea, că doar vine sesiunea-stresiunea şi chiar nu e în folosul meu să continui aşa.
Bun...



"Cucerind Serbia
Vineri seara, 6 mai. În mod normal tinerii şi adolescenţii deja se pregătesc să iasă în oraş, doar e weekend-ul. Dar în faţa Teatrului de Vară, de lângă Parcul Tineretului din Sibiu, la miezul nopţii, un grup de tineri, unii conduşi de părinţi, se pregătesc să plece la un lung drum. Acei tineri suntem noi, Cavalerii Cetăţii Roşii, trupă de artă medievală, recunoscută pentru talentul ei chiar şi peste hotare.
De ce ne-am strâns noi cu atâtea bagaje şi recuzită? Plecăm în Serbia într-o tabără medievală dintr-un sat turistic din lemn din Mokra Gora.
În parteneriat cu Casa de Cultură a municipiului Sibiu, împreună cu domnul Ovidiu Dragoman şi fiica dumnealui, Sandra, ne-am deplasat înspre această zonă pitorească, din apropierea oraşului Uzice. Situat la graniţa de vest a Serbiei de astăzi, sătucul a fost construit cu fonduri Unesco sub patronajul cunoscutului regizor Emir Kusturica.
Drumul s-a dovedit a fi unul lung şi obositor, cu numeroase opriri, dar am surprins peisaje mirifice. Emoţii nu au părut să aibă trupa, ci doar eu, eu fiind un membru nou care a avut ocazia de a le imortaliza prestaţia. Evident este primul festival de genul la care am luat parte, prima dată când am iesit eu personal din ţară.
Am ajuns la destinaţie în jurul orei 14, ora Serbiei, şi imediat a trebuit să ne pregătim pentru spectacol. Repejor toţi membrii au trebuit sa se schimbe în costume, băieţii să se echipeze cu armamentul pentru lupte, fetele să se aranjeze precum domniţele, şi apoi ne-am facut intrarea.
Aici nu am fost singurii "medievali", ci ne-am întâlnit cu cavalerii din Belgrad, cu cavalerii unguri şi ruşi. O dată facută intrarea a fost făcută şi prezentarea numai că noi nu o prea înţelegeam căci era în sârbă, iar limba engleză în Serbia... nu se prea vorbeşte. Evident binecunoscutul regizor Emir Kusturica nu a lipsit de la inaugurarea taberei şi a rostit câteva cuvinte, evident tot în sârbă.
Cel care a deschis festivalul şi l-a moderat până la capăt a fost un sârb ce semăna izbitor cu Mihai Viteazu al nostru. Straie vechi, barba mare, cuşma cu pana aşezată în fată, seamănă izbitor nu? De aceea noi românii vorbeam şi glumeam pe seama lui: „Unde e Mihai Viteazu?”, „Cheamă-l pe Mihai Viteazu!”
Micul sat a fost împânzit de mulţi jurnalişti, mulţi fotografi profesionişti şi de ocazie foarte multe camere de filmat, trepiede şi numai eu o biată domniţă în roz cu o cameră în mână aterizată acolo mai mult cu scopul de a le strica lor cadrele.
Toată activitatea s-a desfăşurat în micuţa, dar inedita piaţa pavată cu lemn în capătul ei tronând bisericuţa de lemn care avea in partea stângă clopotniţa. În partea dreaptă a pieţei se aflau căsuţe iar în faţa lor stăteau parcate două maşini de epoca, una părea să fie o Volga, acea marca de maşină rusească. Vis-a-vis de acele căsuţe, se afla terasa si cafeneaua unde toţi turişti puteau urmării programul artistic şi participanţii la festival se puteau odihni între spectacole.
Băieţii noştri şi-au început primii numărul. Mai întâi au făcut o mică încălzire şi apoi s-au duelat în spade spre deliciul publicului. Băieţeii sârbi făceau diverse comentarii şi păreau impresionaţi, aşa am trăit eu cu impresia în ciuda faptului că nu le înţelegeam limba.
Tinerii cavaleri ai Cetăţii Roşii au impresionat nu doar prin lupte, ci şi prin costume şi armament. Tunicile parcă erau luate din cruciadele creştine din Ierusalim şi aduse astăzi, într-o eră tehnologizată. Tecile spadelor le-au confecţionat cu mâna lor punând mult suflet chiar cavalerii noştri.
Deşi unul dintre băieţi s-a rănit la un deget şi a sângerat puţin cei din public nu au observat şi spectacolul nostru a continuat ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
După luptele băieţilor noştri au urmat şi cele ale ruşilor, sârbilor şi ungurilor, iar în final toţi au participat la o bătălie foarte dinamică în care toată lumea în final a căzut la pământ ca şi cum un tunet i-ar fi răpus.
În aceeaşi zi fetele noastre au îmbrăcat două rânduri de costume diferite. Cele de domniţe evident că nu le-au uitat când au dansat cu cavalerii lor, dar ce au fost unice sunt cele de spirit. Rochiţele de domniţe sunt sobre dar elegante care le dădea fetelor acea alură din vremurile medievale de mult apuse. Şi să nu-ţi vină să crezi că sub anumite rochii sunt, în esenţa lor, doar nişte copile de 15-16 ani făcute parcă să fie domniţe. Rochiţele de spirit sunt mult mai simple dar pun spectatorul pe gânduri. Ce reprezintă ele? Voalurile, flag-uirle şi dansul lor te fac să te gândeşti la spirite, mereu prezente în cultura medievală. Fetele s-au împărţit în două tabere: spirite bune şi spirite rele. Mişcările lor păreau oarecum anapoda deoarece în momentul respectiv tehnologia nu a ţinut cu noi şi muzica nu a mai putut fi dată. Dar cum repetiţia e mama învăţăturii, spiritele noastre şi-au executat dansul într-un sincron perfect chiar şi fără muzică.
Spre finalul zilei s-a organizat un turnir între toţi cavalerii, turnir la care cavalerii noştri nu au mai putut participat din cauza extenuării.
Flămânzi, obosiţi şi aproape nervoşi am încercat să vorbim cu cineva din organizare care să ştie şi limba engleză. În final Radu, şeful trupei a găsit un Cavaler de Belgrad care mai înţelegea cât de cât engleza. „We are tired, dirty and hungry! When is the time to accommodate?”, a întrebat Radu. „I will ask right know, but I think that will be soon. I apologize on behalf of the organizers”. Lucrurile s-au rezolvat foarte repede şi imediat am fost anunţaţi să ne luăm bagajele din microbuz.
În jurul orei 21 am fost şi noi cazaţi şi imediat după, masa a fost servită. După cină toţi ne-am retras în căsuţele noastre şi am dormit neîntorşi până a doua zi.
Dis de dimineaţă ne-am trezit şi am luat micul dejun iar apoi am avut timp să ne relaxam la o cafea şi o mică plimbare prin sat în căutarea suvenirurilor. După plimbare, din nou, am continuat să facem spectacol cu alte lupte, alte dansuri şi în final impresionând cu o luptă cu foc, cu stafurile aprinse. Lumea a fost uluită... nu contează limba pe care o vorbeşti, "wow" este un cuvânt internaţional, înteles pretudinteni, de toată lumea. Era iniţial vorba ca fetele să-şi execute o coregrafie nemai întâlnită cu torţe aprinse dar vremea nu ne-a ajutat fiindcă a început să plouă. Show-ul l-am continuat în absenţa domnului Dragoman şi a fiicei sale care au trebuit să plece în grabă din motive personale.
Timpul parcă a fost prea scurt. Numai când ajunsesem în sătucul de lemn şi deja trebuia să ne pregătim să plecăm. Ne-am apucat să facem bagajele abia desfăcute şi am aşteptat să luam masa şi să pornim la drum. În jurul orei 15 am servit masa şi apoi am încărcat recuzita şi bagajele şi plecaţi am fost. Am plecat pe o vreme ploioasă dar pentru aceea nu am fost atât de somnoroşi încât să nu facem un schimb de impresii despre tot ceea ce am văzut. Doamna Luminiţa Coman, coregraful şi coordonatorul trupei mi-a mărturisit astfel "În ciuda vremii şi a oboselii, am dovedit că ştim sa ne facem treaba şi o facem şi bine." Radu, şeful trupei a afirmat clar şi răspicat "Nimeni nu a fost ca noi". De aceeaşi părere sunt şi eu. Cine a mai avut domniţe atât de elegante, şi cine a mai mânuit focul? Doar noi, Cavalerii Cetăţii Roşii!
A fost emoţionant să fiu acolo să filmez, mai ales că a trebuit să imbrac pentru prima oară rochiţa de domniţă. A fost o ipostază foarte plăcută în ciuda faptului că din când în când mă impiedicam în rochiţă sau cameramanii făceau ce făceau şi mi-o călcau. Dar nu-i nimic, cred că am rămas în memoria operatorilor de imagine sârbi ca „domniţa roz cea enervantă cu camera de amator”. Motivul...le stricam cadrele de filmare în prostie. Dar mie nu mi-a păsat. A doua zi am renunţat să îmbrac din nou rochita fiindcă vremea nu a fost chiar de partea noastră.
Drumul a fost foarte obositor mai ales că a trebuit să ne descurcăm doar cu o hartă care nu era prea bună. Ce nu se poate uita este Belgradul. Este o capitală imensă, şi te minunezi numai de la intrare. Cât priveai cu ochii vedeai numai lumini.
Ne-am învârtit noi puţin prin capitala Serbiei dar am descoperit-o ca fiind spectaculoasă, demnă de a se numi capitală europeană.
Am ajuns la graniţă în jurul orei 2 noaptea, ora României, la Vama Staviţa Moraviţa pentru a doua oară. Deja aproape toată lumea dormea în momentul acela, obosiţi dar fericiţi că am făcut o treabă bună.
Am ajuns în Sibiu în jurul orei 7:30. Când am ajuns acasa am trăit acel sentiment "deja a şi trecut". Parcă nici nu am fost. Era luni dimineaţa. Două zile am fost plecaţi...şi parcă nici nu au fost.
"Aţi fost cerut personal de Emir Kusturica", ne-a declarat Ovidiu Dragoman, directorul Casei de Cultură, cu care am luat legătura când am ajuns în ţară, acesta cerându-şi scuze pentru plecarea s-a pripită.
Experienţa s-a dovedit a fi una foarte plăcută. Deja unii dintre noi am devenit oarecum nostaligici, pentru că timpul a trecut atât de repede. Tempus fugit. Timpul fuge, şi noi aşteptăm noi „expediţii”. În august există posibilitatea să cucerim Franţa şi, evident, vom şi în ţară. Până atunci noi nu ne vom lăsa pe tânjeală. Vom continua să reînviem atmosfera medievală. Cavalerii Cetăţii Roşii! Vivat! Vivat! Vivat!"


Alte impresii...drumurile din Serbia sunt de o calitate excepţională, le repară în mod profesionist, nu ca la noi...păcat că nu sunt bine marcate...
Sârbii sunt atât de naţionalişti că abia te poţi înţelegi cu ei...nu prea vor să "ciripească" o limbă străină...noi aproape că ne-am simţit ca într-o mică Chină.

Eu vă las fraţilor pentru moment... e lenea asta e de vină...dar promit că voi fi aceeaşi persoană pusă pe treburi serioase

Pace vouă!

being in love...is human nature...

Iubirea este unul dintre cele mai frumoase sentimente...mda, ştiu, sună a clişeu expirat şi enervant. Ceea ce vreau eu să spun în această scurtă postare e că doar ideea de a iubi, de a fi îndrăgostit, de a simţi acei fluturaşi în stomac e frumoasă.
Zilele astea am fost la concertele din cadrul FITS unde m-au încântat Holograf şi Direcţia 5, şi culmea, eu nu-i ascult aproape deloc. Dar cântecele lor, prestaţia lor live, apropierea lor de public încălzeşte şi cea mai rece inimă. Versurile lor te fac să fi mai optimist, mai cu mult curaj, mai sentimental, mai bun, mai darnic. Şi nu trebuie să fi cu "lipitoarea" în braţe ca să fi fericit. Doar ideea de iubire te duce cu gândul la ceva pozitiv. Cânţi cu patos, cânţi şi mai şi dacă ai prieteni pe lângă tine.

Dacă stăm şi gândim, realitatea nu e chiar aşa. Sunt atât de multe variabile în vieţile noastre. Fie suntem solo, sau alergăm după 5 iepuri, tot nu ajungem să cunoştem sentimentul absolut de iubire. Îl cunoaştem doar când găsim sufletul pereche.

Cam atâtica pentru moment...deja sunt cam obosită că dee, mi s-au fript o ţârică neuronii, refăcând un articol (sigur ceva nu va fi bine nici acum).
Sper să vă găsiţi şi voi fericirea...sau măcar distraţi-vă şi bucuraţi-vă de Festivalul Internaţional de Teatru din Sibiu.

Pace vouă! Noapte buna!

şi să nu te scârbeşti...

Zilele trecute mi-a venit şi mie rândul să-mi cumpăr un televizor mare şi frumos căci michidută ă-l mic m-a cam părăsit. După ce l-am cărat singură, singurică 2 etaje, l-am instalat, l-am aranjat şi l-am lăsat mamei în primire.
Când am fost şi eu pe acasă mai butonam şi eu telecomanda în căutarea unui program interesant. Dar a fost o mare dezamăgire.
Fratele meu, mi-a fost de ajuns...plin de telenovele-teleprostele şi nu pe Acasă Tv pe care îl ocolesc de nici măcar sigla nu vreau să i-o văd.
Plin de teleprostele fie turcesti, fie chinezeşti/japoneze/coreene sau ce Doamne-iartă-mă o fi. Deja limba spaniolă e învechită şi românii vor să-şi piardă timpul urmărind nişte clişee de seriale cu acţiune, climax şi deznordământ copiate la indigo. Tot ceea ce se schimbă sunt doar costumele şi limbile.
Sunt scârbită deja de astfel de producţii media, menite mai mult să încuie decât să "descuie" mintea românilor. Nu înteleg de ce asemenea "chestii" ieftine şi de prost gust ocupă atâta spaţiu de emisie.
Nici nu mai stiu ce să mai cred, sau dacă mai vreau să cred ceva sau să mai constat lucruri tot mai nasoale despre naţiunea noastră.
Las' să ni se taie salariile, să crească dările cu 1500% dacă se poate, să fim furaţi de toate lucrurile numai televizoarele să nu ni le mai ia. Că de, atunci nu mai avem "ocupaţie" şi ne-am trezi la realitate jefuiţi de toate.
Nu mai comentez nimic, ci doar vă propun un sondaj pe care îl veţi găsi pe margine.

Încerc să rămân trează, rămâneţi şi voi.

Pace vouă!

P.S. Sorry dacă s-au strecurat greşeli.

Alchimist

Într-o încăpere învăluită în semiîntuneric alchimistul aţipeşte. Ochii îi sunt obosiţi şi greoi. Azi noapte a studiat manuscrise antice prăfuite şi jerpelite în căutarea elixirului vieţii.
Bătrâneţea nu l-a descurajat să fie încă un învăţăcel, ba din contră, chiar l-a ambiţionat.
Sfârşitul lui e pe aproape. A muncit atât de mult şi încă mai are multe de făcut, descoperit. Nu vrea să părăsească lumea asta nici măcar pentru o clipită. Moartea îl sperie, aproape că trmură când aude de acest cuvânt.
Chiar şi când doarme, vede cercuri de trasmutaţii, versete biblice ce sună a blesteme, incantaţii în latină, homunculii desfiguraţi de propriile ratări, ce au fost pe vremuri oameni.
Visele îi sunt coşmaruri, viaţa îi este un coşmar. Zi de zi e vânat de homunculii a căror memorie e pierdută o dată cu sufletul a oamenilor ce au fost odinioară.
Posibilităţi sunt să găsească soluţii asupra dorinţelor sale. Dar trebuie multă muncă... şi să oferi ceva în schimb...şi evident să ai ce să oferi. Dar ce poate să ofere un bătrân senil?
Alchimia funcţionează pe principiul schimbului echivalent...vrei ceva, oferi altceva.

Bătrânul se trezeşte brusc...nu s-a speriat...doar a avut o revelaţie...cu ochii parcă pierduţi, priveşte pereţii mâzgăliţi şi "decoraţi" cu fotografii, scheme, incantaţii, cercuri de transmutaţii incomplete şi imagini ale unor animale mitice de mult dispărute.
Iese ca un fulger din locuinţa sa şi aleagă către lacul mocirlos în căutarea unei vietăţii cu scopul de a fi sacrificată. Prinde o broască râioasă plină de nămol şi repede o bagă într-un borcan.
Se întoarce înapoi şi începe să o tranşeze de vie ca pe restul vietăţilor ce le avea deja în casa sa. Din măruntaiele lor face un soi de licoare cu un gust oribil. Imediat după ce o bea, se repezeşte spre mijlocul camerei şi mută tot ce găseşte în cale, fără să mai ţină cont ca totul se rupe şi se sparge.
Se taie cu briceagul în palma dreaptă şi cu sângele său, cu mâna tremurând desenează cercul suprem de trasmutaţie pentru a dobândi nemurirea mult râvnită. Semne vechi, rune antice sunt dispuse simetric în cerc. În centrul său alchimistul ostenit uneşte palmele dintr-o lovitură şi apoi atinge podeau şi o sărută.
În acel moment casa se luminează puternic. Dar e mai mult. Pe unde trece puternica lumină totul parcă se topeşte.
În final casa e făcută scrum. În mijlocul ei se mişcă o mogâldeaţă înnegrită. Oare ce să fie?

Final


inspiratia când iţi vine
aşterne-o pe hârtie
sigur o s-o uiţi vreodată
şi atunci sigur va fi moartă

P.S. sorry dacă s-au mai strecurat greşeli...

black castle...

Plouă... picuri mari şi reci cad neîncetat pe pielea ta zgribulită. Rătăceşti de multă vreme în ploaia asta întunecată, nici măcar nu-ţi mai aduci aminte când a început calvarul agoniei tale.
Eşti părăsită şi nici măcar nu mai şti cine te-a părăsit.
Zăreşti în faţa ochilor tăi pierduţi un castel. Parcă te trezeşti din visarea ta neagră şi o faclie, o speranţă se naşte în sufletul tău amărât. Te apropi repejor dar şi timid în acelaşi, de el. Te ascunzi după uriaşul bolovan inspectând să vezi dacă zăreşti în el vreo făptură umană. Cu ochii mari cercetezi fiecare ferăstruie a impozantului castel negru.
Nu mai contează dacă e sau nu locuit. Tu repede sari de după bolovan ca un iepure fugind către casă după ce a dispărut prădătorul. Într-o mână îţi iei rochia neagră murdară de noroi şi semizdrenţuită şi porneşti în căutarea unei intrări.
Nu o găseşti. Ca un om orb pipăi piatra rece a zidului şi începi să hohoteşti înnecându-te în lacrimi. Lacrimile tale sunt negre, iar pe obraji s-au creionat dâre de negreală, negreală de la machiajul tău care fusese cândva superb.
Strigi. Sau numai ai scos un murmur. Mai ai oare glas? Nimeni nu-ţi răspunde. Renunţi să mai cauţi intrarea. Te rezemi cu spatele de zid şi încet, încet te laşi în jos. În final îţi iei picioarele în braţe şi împietreşti.
De când rătăceşti aşa?
Ce s-a întâmplat cu tine?
Erai până de curând o domniţă superbă de o frumuseţe răpitoare.
Sau frumuseţea ta e doar un blestem?

Final


inspiratia când iţi vine
aşterne-o pe hârtie
sigur o s-o uiţi vreodată
şi atunci sigur va fi moartă

P.S. sorry dacă s-au mai strecurat greşeli...

ipocriţii merită multe

Zilele trecute au fost unele "formidabile" pentru mine cu fosta mea şefă.
"Domnia" ei a mers saptamana trecută cu mine pe teren să facă o verificare la un chestionar (mă angajasem să fac şi eu un ban de buzunar ca orice student falit). Distinsa doamnă (dacă pot să-i mai spun aşa) care pretinde că face şi muncă de teren e cam picată de pe lună. Nu ştie că de o vreme buuuună troleibuzele nu mai circulă, mai ales că de vreun an, doi nici oraşul nu mai e împânzit cu cabluri. Surioara mea, spui că faci şi munca de teren, dar tu nu circuli cu mijloacele de transport în comun, şi că cele pe bază de curent au ieşit din funcţiune?
Doamna are şi marele defect de a nu a baga omul în seamă când îi explică ceva...eu vorbeam despre autobuzul care merge cel mai aproape de o anumită adresă...ea nu...tre' să se intereseze ea, să faca ea "tot". Şi din seria "eu nu te prea ascult, aud numai ce vreau": eu i-am explicat că aveam o problemă cu anumite adrese, nu că nu le găseam. Credeţi că a auzit? Evident că nu. Dar pentru aia eu am fost mincionoasă, că mi-am bătut joc de adrese, că nu am logică şi lista de laude a tot continuat. Mi-a facut terci nervi. A doua zi mi-a cerut să-i dau raportul, i l-am trimis prin sms. A treia zi am sunat-o sa-i predau materialele sau o măcar o parte din ele. A facut pe indisponibila. Aaaa nu eşti diponibilă? Păi nici eu! Sâmbătă aveam de gând să-mi continui munca, că dee să nu fiu aşa duşmănoasă după ce şi-a permis cam multe. Duminica m-am gândit să mă las de meserie pentru că e o idioată. Când m-am dus să predau lucruşoarele vai dragă nu mai vrea să mă vadă, să mai audă de mine că sunt o mincinoasă, nesimţită şi a mai continuat cu alte multe laude & co. Îmi venea să-i mut faţa din loc dar am zis că nu are rost să mă mai consum cu o frustrată. Acum iar am draci... pentru că femeiuşca mai şi minte de îngheaţă apele. Cică la ultimul proiesc eu nu făcusem niciun chestionar, că defapt ea a inceput unul! Scumpa mea dragă, ceea ce ai făcut tu a fost doar o verificare. Mă rog....Nu mai are rost să continui povestea.

Nu înţeleg de unde vine atâta nesimţire şi neruşinare...de ce unii au impresia că pot să-şi bată joc de munca altora? În loc sa-mi fie recunoscătoare că am ajutat-o să termine un alt proiect ţinând cont că eram chiar la început. Vorba unui amic "toţi nerecunoscătorii să păţescă lucruri nasoale". Pentru că merită.

Nu mai vreau să mai comentez prea mult ci doar să mai adaug versurile unei melodii care mi se potriveşte de minune în momentul acesta.

Mereu am incercat ca sa va fac pe plac,
Mereu m-am straduit, dar voi m-ati ignorat
Nimic nu va convine din tot ceea ce fac
Pentru voi sunt doar un nimeni, de-aia nu mai pot sa tac

Am incercat sa ma uit in jurul meu
Dar sa-nteleg ce se-ntampla...imi e greu
Nu vreau sa vad cum viata trece pe langa mine,
Nu mai pot sa ma prefac ca totul merge bine

Si nu mai vreau sa ma prefac ca totu-i bine
Nu mai pot sa mai suport
Am incercat sa ma mint ca va pasa de mine
Dar pentru voi sunt ca si mort

Tot ce mi se-ntampla pare sa treaca pe langa mine
Fara sa bag de seama totul trece asa cum vine
Si poate eu sunt de vina pentru tot ce mi se-ntampla
Stiu ca situatia mea acum nu-i asa de simpla
Lucruri pe care nu le vedeam acum ma obsedeaza
Si tot ce inainte-mi placea acum ma enerveaza
Si cateodata cad intr-o depresie totala
Care pe zi ce trece ma termina ma omoara
O furie ascunsa adanc ca o simtire
Si-apoi o cutremurare care ma face sa-mi vin in fire
Care ma face sa ma gandesc la lucruri lipsite de sens
Care ma face...pe zi ce trece sa ďnnebunesc.

Si nu mai vreau sa ma prefac ca totu-i bine
Nu mai pot sa mai suport
Am incercat sa ma mint ca va pasa de mine
Dar pentru voi sunt ca si mort, sunt ca si mort...

Ma-ntreb de ce nu pot sa zbor, vreau sa plutesc
Ma-ntreb de ce nu pot sa rad, vreau sa zambesc
Ma-ntreb de ce nu pot sa tip, vreau sa soptesc
Ma-ntreb de ce nu pot sa simt ca-nnebunesc....


P.S.
nu mă intersează nimic acum. Dacă vă mai place ceva din ceea ce fac bine, daca nu şi mai bine dar să nu vă mai daţi cu presupusul în ceea ce priveşte persoana mea, nu trăiţi iluzia că mă cunoaşteţi îndeajuns de bine încât să daţi pronosticuri.
Deja sunt destul ne nervoasă şi nu cred că vă doriţi să mă descarc pe voi.

Şi dacă mai sunt greşeli de exprimare, de ortografie acum nu îmi pasă...am nervi şi punct.

Pace Voua!

ce descoperire am facut! :))

Azi dimineaţă am ajuns acasă după un weekend tumultos din Serbia, petrecut la un festival medieval in apropiere de Uzice. Ţara e interesantă, am să vorbesc despre ea şi experienţa de acolo altă dată.
Am făcut ceva cercetări, adică am tras-o pe mama de limbă. Ştiam ceva că aş avea sămânţă de bulgăroaică din partea bunicii din partea mamei, dar nu ştiam mare lucru din partea bunicului. Dar am aflat că am şi ceva sămânţă de sârboaică :D yeee...sămânţă de sârboaică...am fost în Serbia...deci yeeee:))...
Mai trebuie să fac ceva cercetări în partea tatălui şi poate mai găsesc eu ceva sămânţă străină. Dar în fine...lucrurile astea azi nu prea mai au sens. Sunt româncă, de Bulgaria şi Serbia chiar nu mă leagă cine ştie ce lucru, ci doar fuga în Serbia.
Ce să vă mai spun, sunt frântă de oboseală şi mai târziu am să vă împărtăşesc mai multe despre experienţa din acest weekend.

Pace vouă!
see u soon

hai sa ducem totul la extreme...

Suntem oameni, mai greşim...şi de foarte multe ori fără intenţie. Recunoşti, încerci să-ţi repari greşeala şi ăla de lângă tine ce face...încă se simte eclipsat de tine (mereu a fost) şi îţi poartă sâmbetele. Nu numai că îşi arată frustrarea sa nelimitată şi se comportă ca un om bolnav psihic dar mai e şi patetic când spune că a trecut mai departe şi că speră la ceva mai bun. După ce pretinde că încă sunteţi prieteni mai e şi ipocrit şi-ţi cere să-i faci un "favor", gen "fă tu munca şi eu culeg laurii".
Deja mi-e scârbă. Oamenii de genul ăsta sunt jeguri la propriu, frustraţi de incapacitatea lor de a face ceva. Dragilor, sunt poate naivă dar nu proastă. Nu sunt născută ieri şi nici nu o să vă ofer satisfacţia de a câştiga ceva pe nedrept. Nu vă meritaţi respectul, parveniţii ca voi nu merită.

Cam atât pe scurt, deja mi-e greaţă să-mi dau seama de ce există şi felul ăsta de oameni. Postarea asta nu e una chiar asa generală, ci mai degraba adresata unei anumite persoane. Nu am chef să mă confrunt cu tine pentru că nu meriţi efortul. Mi-e silă de tine dar pentru aceea nu mă răzbun, căci răzbunarea e arma prostului. Ceea ce am scris aici e doar un mare PA pentru tine. Nu am nevoie de nicio explicaţie de la tine, tu nici atât de la mine. Ştiu exact ceea ce eşti, şi nu pretinde că tu mă cunoşti pe mine. Şi faptul că nu te confrunt nu înseamnă că sunt o laşă... pur şi simplu nu meriţi aşa ceva.

Pace ţie!

Şi vouă de asemenea...aveţi grijă pe cine aveţi alături...
poate ca e aiurea postarea asta dar deja era prea mult venin strâns... acum sunt mai uşurată...mersi fain încă îmi citiţi ofurile mele