Într-o încăpere învăluită în semiîntuneric alchimistul aţipeşte. Ochii îi sunt obosiţi şi greoi. Azi noapte a studiat manuscrise antice prăfuite şi jerpelite în căutarea elixirului vieţii.
Bătrâneţea nu l-a descurajat să fie încă un învăţăcel, ba din contră, chiar l-a ambiţionat.
Sfârşitul lui e pe aproape. A muncit atât de mult şi încă mai are multe de făcut, descoperit. Nu vrea să părăsească lumea asta nici măcar pentru o clipită. Moartea îl sperie, aproape că trmură când aude de acest cuvânt.
Chiar şi când doarme, vede cercuri de trasmutaţii, versete biblice ce sună a blesteme, incantaţii în latină, homunculii desfiguraţi de propriile ratări, ce au fost pe vremuri oameni.
Visele îi sunt coşmaruri, viaţa îi este un coşmar. Zi de zi e vânat de homunculii a căror memorie e pierdută o dată cu sufletul a oamenilor ce au fost odinioară.
Posibilităţi sunt să găsească soluţii asupra dorinţelor sale. Dar trebuie multă muncă... şi să oferi ceva în schimb...şi evident să ai ce să oferi. Dar ce poate să ofere un bătrân senil?
Alchimia funcţionează pe principiul schimbului echivalent...vrei ceva, oferi altceva.
Bătrânul se trezeşte brusc...nu s-a speriat...doar a avut o revelaţie...cu ochii parcă pierduţi, priveşte pereţii mâzgăliţi şi "decoraţi" cu fotografii, scheme, incantaţii, cercuri de transmutaţii incomplete şi imagini ale unor animale mitice de mult dispărute.
Iese ca un fulger din locuinţa sa şi aleagă către lacul mocirlos în căutarea unei vietăţii cu scopul de a fi sacrificată. Prinde o broască râioasă plină de nămol şi repede o bagă într-un borcan.
Se întoarce înapoi şi începe să o tranşeze de vie ca pe restul vietăţilor ce le avea deja în casa sa. Din măruntaiele lor face un soi de licoare cu un gust oribil. Imediat după ce o bea, se repezeşte spre mijlocul camerei şi mută tot ce găseşte în cale, fără să mai ţină cont ca totul se rupe şi se sparge.
Se taie cu briceagul în palma dreaptă şi cu sângele său, cu mâna tremurând desenează cercul suprem de trasmutaţie pentru a dobândi nemurirea mult râvnită. Semne vechi, rune antice sunt dispuse simetric în cerc. În centrul său alchimistul ostenit uneşte palmele dintr-o lovitură şi apoi atinge podeau şi o sărută.
În acel moment casa se luminează puternic. Dar e mai mult. Pe unde trece puternica lumină totul parcă se topeşte.
În final casa e făcută scrum. În mijlocul ei se mişcă o mogâldeaţă înnegrită. Oare ce să fie?
Final
inspiratia când iţi vine
aşterne-o pe hârtie
sigur o s-o uiţi vreodată
şi atunci sigur va fi moartă
P.S. sorry dacă s-au mai strecurat greşeli...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu