Plouă... picuri mari şi reci cad neîncetat pe pielea ta zgribulită. Rătăceşti de multă vreme în ploaia asta întunecată, nici măcar nu-ţi mai aduci aminte când a început calvarul agoniei tale.
Eşti părăsită şi nici măcar nu mai şti cine te-a părăsit.
Zăreşti în faţa ochilor tăi pierduţi un castel. Parcă te trezeşti din visarea ta neagră şi o faclie, o speranţă se naşte în sufletul tău amărât. Te apropi repejor dar şi timid în acelaşi, de el. Te ascunzi după uriaşul bolovan inspectând să vezi dacă zăreşti în el vreo făptură umană. Cu ochii mari cercetezi fiecare ferăstruie a impozantului castel negru.
Nu mai contează dacă e sau nu locuit. Tu repede sari de după bolovan ca un iepure fugind către casă după ce a dispărut prădătorul. Într-o mână îţi iei rochia neagră murdară de noroi şi semizdrenţuită şi porneşti în căutarea unei intrări.
Nu o găseşti. Ca un om orb pipăi piatra rece a zidului şi începi să hohoteşti înnecându-te în lacrimi. Lacrimile tale sunt negre, iar pe obraji s-au creionat dâre de negreală, negreală de la machiajul tău care fusese cândva superb.
Strigi. Sau numai ai scos un murmur. Mai ai oare glas? Nimeni nu-ţi răspunde. Renunţi să mai cauţi intrarea. Te rezemi cu spatele de zid şi încet, încet te laşi în jos. În final îţi iei picioarele în braţe şi împietreşti.
De când rătăceşti aşa?
Ce s-a întâmplat cu tine?
Erai până de curând o domniţă superbă de o frumuseţe răpitoare.
Sau frumuseţea ta e doar un blestem?
Final
inspiratia când iţi vine
aşterne-o pe hârtie
sigur o s-o uiţi vreodată
şi atunci sigur va fi moartă
P.S. sorry dacă s-au mai strecurat greşeli...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu